Da. Ati citit corect. Am dat in gropi. La propriu. La scurt timp dupa ce am facut o “sedinta foto” pe fundal de Mutii Retezat, rapita si cer albastru. Intr-un cuvant, o zi perfecta de primavara. Numai buna de tag-uit pe Instagram. Stiu ca par o obsedata de retelele sociale si like-uri, dar zau ca nu sunt una. Nu pana acum cateva ore, cand mi se parea ca genul asta de poza ar avea cateva zeci de like-uri. Lame, I know.Nu ma astept la ceva peste 100. Ala e un vis frumos. Anyway. Revenind. Suntem in Hateg. Am iesit la o plimbare cu trotinetele. Mergem spre Conacul din Nalatvad. Un conac vechi, care se pare ca nu a reprezentat si nu reprezinta pentru nimeni niciun interes. Trist. Monument de o frumusete care ar putea fi exploatata la maximum, este ascuns in paragina, rugina si geamuri sparte in spatele unor porti inchise, de care nu stie nimeni. Nimeni, cu exceptia localnicilor, pentru care nu mai reprezinta de mult o curiozitate.

Am intrat si noi in curte. Am dus trotineta cu cea mai mare grija posibila. Cand spun asta, I mean it. Adica ce om sanatos la cap, ar ridica trotineta peste fiecare crenguta, pietricica, plastic si cate si mai cate? Exact. Am facut niste poze la castel si m-am gandit serios de cateva ori sa intru. Dupa cateva secunde de “gandit profund”, am zis pas. No, thank you. Mi-e frica sa intru acolo. Structura subreda, geamurile sparte, izolati practic de sosea si urma de oameni, am hotarat ca mai bine ramanem cuminti in fata scarilor, pozam conacul si cam atat. Se pare ca nu eram izolati de oameni. In curtea conacului, era o casuta mai saracacioasa, cu un nene care isi certa caii. La propriu. “Daca indraznesti sa visezi, nici sa nu visezi!”, ii spunea calului. Stiu. Nici noi nu am inteles nimic. Logica unora e imbatabila. Dupa cateva minute, ne-am intors pe drumul principal. Fericita ca Troty a mea are rotile intacte, am pornit spre lacul de acumulare Santamaria Orlea. Cu pletele in vant, miros de primavara, muntii Retezat in fata, totul era perfect. O si niste cai. Care pasteau linistiti in stanga. “Uite. Ce frumos” strig catre Andrei. “Ai grija”. E tot ce am auzit. O fractiune de secunda mai tarziu, eram cu roata intr-o groapa din asfalt. Da. Am dat intr-o groapa. La propriu. Totusi, pot spune ca am fost nororcoasa. Aveam si viteza, am nimerit si groapa in toata splendoarea ei, am admirat si caii, l-am auzit si pe Andrei si of course mi s-a oprit inima in loc. Ce sa mai? Multi-tasking. Continuarea suna cam asa. Cateva minute bune de “Vai. De ceee?Nu se poate. Am avut atata grija. Caii sunt de vina. Doar ei”. Adio vizita la baraj, adio alte poze de zeci de like-uri, adio chef de orice. Ne-am intors morcoviti acasa, fiecare cu trotineta celuilat. Am luat trotineta lui Andrei. Troty a reusit sa isi piarda directia. Saracuta de ea. Fara directie, pe drumurile publice din Romania. Cosmarul oricarei trotinete. Bine, putem pune la socoteala si o posibila pana, sa ramai fara frane, baterie etc. Nu. Nu am patit asta. Doar si-a “schimbat” directia. Intr-un singur sens. Si nu mai voia sa isi revina. Se intampla.

Author

Write A Comment