Da. Nici macar un zbor fara alarma. Jeez, I should get a price for it. Glumesc. Ideea e ca de fiecare data cand zbor, la controlul de securitate piuie ceva. Fie sunt bocancii, fie e rucscacul, fie sunt eu. Asta este. Trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca va piui mereu. I should live with this. :)) Numai ca, acum patru zile cand plecam in minunata delegatie in Germania, la controlul de securitate din Cluj, a piuit. Again. Doar ca de data asta eram desculta. Totul parea in regula. Rucsacul meu, laptopul, telefonul si geaca se plimbau linistite pe banda pentru a fi preluate de…nimeni. Nu aveam cum sa le preiau, avand in vedere ca eu eram motivul activarii alarmei. Ciudat as spune. Numai ca sunt atat de obisnuita sa aud alarma aia nenorocita la fiecare zbor, ca mi se pare ciudat sa nu o aud. Mi se face semn sa ma dau la o parte, pentru a trece ceilalti pasageri si o domnisoara vine sa imi faca clasicul control antidrog si un extra control cu detectorul de metale. This time, they went a bit further. Bun. Mai stau 5 minute, desculta, cu ochii pe laptopul de serviciu si pe rucsac si astept “rabdatoare” sa ma lase sa plec. In sfarsit apare pe ecran “Alarm deactivated” si mi se da permisiunea sa imi iau frumusel bocancii si lucrurile. Nici macar nu imi mai pasa. Recunosc. La al doilea zbor, cel de cand a inceput traditia cu alarma de la controlul de securitate, m-am panicat. Nu stiam ce se intampla. Dar acum, e la ordinea fiecarui zbor.

Patru zile mai tarziu, a venit momentul sa plec. In sfarsit. Don’t get me wrong. Dar sa calatoresti singura, in interes de serviciu, nu e tocmai cel mai frumos scenariu. In aeroportul din Dortmund, la controlul de securitate, o intreb pe doamna de acolo daca trebuie sa imi dau jos si bocancii. “Was?” Great. Nu intelegea limba engleza, desi te-ai gandi ca orice angajat dintr-un aeroprt international ar trebui sa cunoasca limba engleza. Macar, the basic things. Bun, ne intelegem prin semne ca nu e nevoie sa ma descalt si ca pot trece mai departe. Trec, asteptand sa aud alarma vietii si ati ghicit. A sunat. Normal ca a sunat. Era anormal daca nu suna.

Doi agenti de securitate, un el si o ea, trecuti de a doua tinerete, imi fac semn sa ma dau la o parte. Mi se face controlul cu detectorul de metale si mi se spune se astept. El ii spune ei in germana, ca bocancii ar putea fi de vina. “Can you..(imi face semn spre bocanci) take them off?” “Sure.” De cand asteptam asta. Not. Imi fac semn sa ma asez pe scaun, sa ma descalt si sa astept. Imi pune bocancii pe o tavita, pentru control si se uita la mine. Le zambesc timid si ma gandesc ca e normal. Trebuia sa se intample si asta. Un minut mai tarziu, ea vine spre mine si imi face semn sa imi ridic piciorul. What? Da, sa imi ridic piciorul. “Up.” Execut si imi “scaneaza” si talpa cu detectorul de metale. Nu stiu ei, dar eu cu siguranta nu m-as gandi sa imi ascund ceva in talpa. Just saying. “Nice socks”, imi spune el. Ma uit spre sosete, si imi vine si mie sa rad. Erau roz bonbon. Inspirata zi mi-am ales sa port roz. Nu trece mult, ca iar ma intreaba domnul de la securitate ceva. “Cold feet? Cold feet?” “What?” “Cold feet?” Sa nu stau cu talpile pe ciment. Ce dragut din partea lui ca se gandeste la piciorusele mele. Ar fi si mai dragut daca ceilalti s-ar grabi si as putea sa imi recuperez bocancii. Sase minute mai tarziu si-au facut aparitia si bocancii mei. Suspecti ca ar ascunde o bomba. Pardon. Never say the word “bomb” in an airport!

PS: Ma gandesc cum a trecut pasagerul asta de controlul de securitate? Unde a ascuns uscatorul de haine? In…talpa?

Author

Write A Comment