A treia zi in Malta. Inca ma rog sa fie mai cald. E in regula sa stai la caldura in masina, mai ales cand te urci dimineata infrigurat de la vantul de afara si in interior e mai ceva ca intr-o sauna. Pornesti frumusel aerul conditionat, cat sa fie temperatura perfecta si te uiti cu jind la frumusetile de afara. Doar ca povestea se schimba radical cand iesi din masina, cu palaria si ochelarii de soare din dotare si te izbeste un vant rece. Nu mai are rost sa mentionez ca palaria e ca si zburata si ochelarii nu isi au rostul. Oricum, parca azi e ceva mai cald. Parca.

Am purces asadar spre Saint Peter’s Pool. Cred ca a fost cea mai nebuneasca calatorie cu masina de pana acum. Zic “de pana acum”, pentru ca nu aveam sa stiu ca multe dintre calatoriile prin Malta, pe drumuri neasfaltate si laturalnice, aveau sa fie si mai “imposibile” decat aceasta. Un drum extrem de ingust, neasfaltat, cactusi de o parte si de alta, care “mangaiau” frumos masina si rugaciuni intense sa nu vina o alta masina din sensul opus. Pana in centrul Marsaxlokk-ului, totul era perfect. Drumuri asfaltate, sosea cu o latime rezonabila. Dupa ce am iesit din centru, a inceput spectacolul. Niste semne razlete care ne aratau ca suntem in directia cea buna spre Saint Peter’s Pool, doi turisti care se schimbau pe marginea drmului si nu pareau sa aiba vreo intentie sa se dea la o parte, chiar daca trecea o masina pe langa ei si mult, mult praf. Nu ma mai plang, pentru ca se putea mult mai rau. Sa fim noi pe marginea drumului si sa cautam epuizati de soare si praf, locul asta idilic. Am ajuns intr-o parcare amenajata pentru cei care indraznesc sa se aventureze cu masina pana aici (si erau multe masini. nebuni exista.), ne-am luat aparatul de fotografiat si am coborat spre stanci. O piscina naturala, uriasa, intesata cu turisti care sareau in apa rece ca ghata. Un portughez dardaia, intins pe pietre. Tremura incontrolabil din cauze apei reci si a vantului. Ca el erau multi. Radeau, cantau, sareau in apa, tremurau din toate incheieturile, pentru ca apoi sa o ia de la capat. Ne-am aseazat si noi pe stancile fierbinti si ne uitam. La spectacolul naturii, al curajosilor ce sareau in mare si la apa de un turcoaz ireal. Evident ca batea vantul si nu am mai folosit vreo crema cu protectie solara. Mare greseala. Mare de tot! Cele cateva zeci de minute cat am stat pe stanci si ne-am mai plimbat pe acolo, si-au pus amprenta dureroasa pe brate si picioare. Soarele in Malta te arde pur si simplu. Macar acum ne-am invatat lectia sa ne protejam de razele soarelui, chiar daca nu sunt alea “35 de grade visate” afara.

Dupa sesiunea de prajit la foc intens, am plecat spre centrul Marsaxlokk-ului. Un satuc de pescari, in care timpul parca sta in loc. Un satuc din povesti, un port plin cu barcute Luzzu colorate, specific malteze, pescari cu plase de pescuit, tarabe cu produse hand-made care s-au strans la ora 4 fix si cel mai bun peste proaspat mancat vreodata. Cu barcutele colorate pe fundal. Bineinteles. Stateam si noi la masa si ne uitam ce simpla pare viata aici. Ce norocosi par cei care s-au nascut intr-un satuc pescaresc. Si ce liberi. Un batran se intoarce de pe mare. Il asteapta sotia si cei doi nepoti care incearca fiecare barca ancorata la mal. Ii da doua plase pline ochi cu peste, ancoreaza barcuta si pleaca spre casa lor. Cat de simplu pare totul. O masa cu peste proasptat, o baie in mare, o plimbare pe nisip, un apus de soare pe malul marii. Fericirea inseamna lucrurile simple.

Dupa Marsaxlokk, am plecat spre faimoasa Blue Grotto. Intai am facut o scurta oprire in Zurrieq. De cateva ore, mai exact. Un orasel similar cu Mdina. Stradute inguste, curate, liniste si miros de mare. Ghirlande colorate impanzeau fiecare straduta. Un orasel imbracat in haine de sarbatoare, dar pustiu. Doar niste italieni trecuti de a doua tinerete, parca toti protagonisti in filmul “Nasul”, stateau pe niste scaunele subrede, fumau trabucuri si urmareau suflarea strazii. Am parcat peste drum de ei si recunosc ca mi s-a cam facut frica. O strada ingusta, niste italieni “mafia style”, doi tineri care se vad ca nu sunt din acele parti ale locului. Nu e neaparat cel mai fericit scenariu. Oamenii nu aveau nicio treaba cu noi. Ne-au privit cateva secunde, dupa care si-au vazut in continuare de ale lor. Cred ca frica asta nejustificata ni se trage de la “the boss”-ul restaurantului unde am mancat acel peste delicios in Marsaxlokk. Dupa ce ne-am facut siesta, am cerut nota de plata. Chelnerul care ne-a servit, a zis sa il urmam in interior, avand in vedere ca voiam sa platim cu cardul. Bun. Ne-am luat lucrurile, am traversat strada, am intrat in restaurant si am ajuns la bar. “Wait. The boss is coming.” El si inca doi angajati si-au indreptat privirile catre boss. Liniste totala. Ce naiba? The boss era un italian trecut de a doua tinerete, cu o camasa turcoaz, descheiata, trei lanturi groase de aur la piept si cate un inel de aur pe fiecare deget. Pe o voce ragusita, ne-a luat cardul si ne-a facut semn sa plecam, dupa ce am achitat nota. Cand am iesit afara, am respirat. Nici nu mi-am dat seama ca imi tineam respiratia, pana am iesit din restaurant. De ce? Nu stiu de ce m-a speriat in halul ala. I-am zis “Nasul”. Pe drum, orice italian la a doua tinerete parea din faimosul film. A fost suficient ca imaginatia mea sa isi faca de cap, cand i-am vazut pe italienii din Zurrieq.

Revenind. In drum spre Blue Grotto, filmam cu geamul deschis si tot ce vedeam erau melci. Pe trunchiuri de copaci, pe iarba, pe pietre, pe garduri, pe cactusi, peste tot unde se putea. Melci si iar melci. Si cate o soparla pierduta. Ajunsi la Blue Grotto, am coborat frumos scarile spre pestera si am vazut-o. In toata splendoarea ei. Erau si cativa turisti infrigurati care faceau poze sau doar se uitau pur si simplu in zare. Asta am facut si noi cateva minute bune. Totul s-a oprit in loc. Am uitat si de itinerariul frumos stabilit de acasa, am uitat ca ne presa si timpul, ca batea vantul si ne-am bucurat. Ne-am bucurat de acele clipe in care respiri aer curat, sarat, de mare si atat. Ce simplu pare acum totul.

Ghar Lapsi. Asa se numeste o alta psicina naturala, sapata in stanca de apele turcoaz ale Mediteranei. O ora mai tarziu, am ajuns in Ghar Lapsi. Am lasat masina in parcare si am iesit dardaind din masina. Aici vantul si-a aratat fata lui urata. Ne-am luat gecile de vant si am coborat spre alta minunatie a Maltei. Un drum abrupt, cu scari mici si dese. La intrare un semn cu “No dogs, bicycles and no cars allowed” se misca in bataia vantului. Am coborat intr-o liniste deplina. Eram doar noi acolo. Cat de frumos. O pestera uriasa, apa turcoaz, sunetul valurilor, pestisori, crabi, si stanci. Parea un colt de lume virgin. Singurele care “stricau” imaginea de salbatic, erau balustradele dispuse strategic de jur imprejurul stancilor. Pentru a evita eventualele alunecari. Multe poze mai tarziu, am decis sa plecam. Andrei m-a oprit. “Hai sa o luam pe aici”, mi-a zis. Cativa metri mai incolo, un portulet improvizat adapostea barcile localnicilor. Doi pescari stateau pe margine, mandri de captura de azi. O caracatita care inca se zbatea neputincioasa.

Am pornit spre Had-Dingli. Aveam speranta ca macar azi vom vedea apusul soarelui. Si nu oricum. De pe stancile Dingli, un platou de 250 de metri, de unde se vede marea in toata splendoarea ei. Problema e ca am ajuns mai devreme. Ne-am plimbat cateva minute pe acolo, dar deja seara isi facea simtita prezenta tot mai tare. Era frig. Frig rau. Noroc cu gecile, pentru ca altfel nu as fi facut un pas afara din masina. Mai aveam 20 de minute pana la apus. Asa ca ne-am decis sa intram in masina, la caldura, am pornit muzica si ne uitam la cei ce se plimbau. In stanga, trei tineri. Un adolescent, sub 20 de ani si 2 fete. Una dintre fete a scos un DSLR si facea poze. Cam nereusite se pare, pentru ca subiectul pozelor, cea de-a doua domnisoara, nu parea deloc impresionata de abilitatile de fotograf ale prietenei sale. Salul ei roz, ridicat in bataia vantului nu avea efectul dorit si pace. S-au “chinuit” asa, vreo 10 minute, dupa care s-au dat batute. Baiatul, deja plictisit se indrepta spre masina. “Salul roz” i-a facut semn sa se intoarca. Sarmanul. S-a conformat. A strans geaca mai tare pe langa el si s-a asezat pe bordura. Se uita la apus. Era aprea frumos ca sa ii mai pese cuiva de salul roz. Sau de frigul de afara.

Author

2 Comments

    • Andrada Reply

      Thank you very much for your kind words. Glad that my articles are useful ­čÖé

Write A Comment